Dupa ceva timp in care nu am mai scris despre romanisme, aceasta saptamana m-a facut sa reiau ciclul de povesti inceput acum cateva luni. Toate discutiile aprinse despre Rosia Montana, caini vagabonzi, etc. m-au convins pana la urma sa scriu acest articol scurt la care m-am gandit mai demult.
Totul porneste de la urmatorul fragment dintr-o poveste specifica poporului roman, culeasa de Ion Creanga. Numele este irelevant, dar din intamplare se numeste “Prostia omeneasca“, iar povestea intreaga a lui Creanga are o alta morala principala. Insa inceputul este urmatorul:
— Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!
— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
— Când şi cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Şi?
— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!
Din punctul meu de vedere, continuarea mi se pare ca ar trebui sa fie cam asa:
- Se discuta o gramada despre problema, daca se poate rezolva si cum,
- Se fac planuri, se creaza tabere,
- Dar nu se intampla nimic nici cu drobul de sare, nici cu copilul.
La fel si cu Rosia Montana, cainii vagabonzi si multe alte probleme similare ale societatii, in ansmablu, sau ale diverselor comunitati locale sau familii. Pentru ca suntem un popor cu un simt practic cam tocit si care nu pare a fi capabil sa faca planuri, pe care sa le urmeze si sa le re-evalueze din cand in cand. In plus, ne place mult sa discutam in contradictoriu si sa avem fiecare cate o opinie despre orice.
Probabil asta se intampla si pentru ca avem acest amestec de latinitate si balcanism, care nu se prea potriveste cu planurile pe termen lung, cu discutiile scurte si cu actiunea.
Poate totusi vom reusi sa ne schimbam incet-incet si sa devenim mai practici. Deci, renuntam la drobul de sare, renuntam la copil, gasim un compromis sa pastram si drobul de sare si copilul, sau discutam la infinit despre asta?
Student la Automatica si Calculatoare 